26 aprilie 2010

fără titlu


o gravură în ac rece.
primul tiraj.
2008

...desen...





Mi-e dor să desenez după model.

e dificil să convingi pe cineva să stea degeaba câteva ore.



...era frumos la școală la atelier

ștreang înălțător

(o scurtă poezie. nu ar trebui să aibe sens.
când simți cum te sufoci în fața cuiva fara motiv aparent,
nu prea poate exista ceva logic la mijloc)
din toamna tarzie 2009.



ștreang înălțător




am un ştreang înfăşurat în jurul pieptului
şi nu pot respira
fără să îţi simt privirea
fără să îmi reamintesc atingerea.
un ştreang în jurul gâtului, când eşti acolo
în faţa mea. iar eu nu pot respira.
nu pot formula
nimic concret, şi atunci caut cu privirea
un alt obiect
să mă recompun şi să mă adun
căci îmi doresc atât de mult să îţi spun....
ce simt acum.


(evident nu i-am spus niciodata)




25 aprilie 2010

"scrisoare" către Irina

Ciudat cum lucrurile pe care le percepem undeva în subconștient nu dispar, ci se amplifică uneori și duc la consecințe irevocabile. Căci aveam să mă reîntâlnesc cu numărul 23 care călătorise cu mine în compartiment pe 22 august. Și aveam să aflăm multe lucruri interesante.


Fericirea

fericirea





Stau aiurea în trenul spre Brașov și mă întreb unde se duc toți oamenii aceștia care îmi sunt colegi de călătorie preț de câteva ore, după care nu îi mai revăd niciodată. lor nu le pasă. probabil nici nu au observat că eu exist și anume cum exist, însa eu îi văd.
Fără să îmi doresc asta şi fără să o fac conştient, analizez fiecare mişcare, gest, expresie facială. mă fascinează oamenii. mereu a fost aşa. îmi amintesc când eram mică, nu aveam mulţi prieteni, oameni cu care să pierd vremea, dar îmi amintesc de o droaie de oameni şi de personalităţile pe care le afişau în anumite situaţii. demascarea oamenilor se face destul de uşor atâta timp cât ei nu vor nimic de la tine şi nu au intenţii ascunse prin diferite comportamente preluate.
la fel ca și lupul de stepa cred, stau de multe ori şi observ, fără să mă implic. sunt convinsă că şi comportamentul meu în societate trădează multe aspecte ale personalităţii mele, însă cum nimănui nu-i păsa şi nu este nimeni interesat să mă vadă şi să mă cunoască, mă pot comporta cât de natural, fără să intuiască măcar cineva cum îi citesc pe oamenii din jur. niciodată nu am mai avut impulsul de a scrie despre călătoriile mele sau oamenii care au participat la ele, poate şi fiindcă nu am avut niciodată ustensila ideală pentru asta.

este 22 august 2009, o zi de vară nu foarte călduroasă dar în acest compartiment de accelerat românesc, vagonul şase, locurile 21-26, cu geamurile şi uşa închise, aerul a fost deja inspirat şi expirat de către 5 persoane de vârste, sexe, gene biologice diferite.
atmosfera este una mocnită şi aerul devine încet încet irespirabil. de afară soarele rânjeşte la noi prin geamurile jegoase.
sunt prezentă la scena descrisă, de pe locul 22, pe 21,23 în faţa mea, şezând două fete tinere (~19ani). personalităţi diferite, dar între ele pare a fi o conexiune care depăşeşte orice legătură de natură fizică. 21 pare o persoană complexată, pare a avea anxietăţi diverse, în special legate de societate şi cu siguranță și de propria personalitate. 23, în schimb, pare conştientă de frumuseţea pe care o emană. ochii închişi la culoare sunt de o exprisivitate gravă, profunzi dar trişti. părul brun închis îi ajunge până la coate, şi străluceşte sănătos...

când opreşte trenul în câte o staţie, îmi opresc şi eu temporar analiză, căci mă inhibă liniştea care se aşterne în compartiment. în afară de tastele mele care se aud ţopăind zvelt dezvoltând compoziţii de litere formând cuvinte, se mai aude un foşnet de la careva personaj care şedea incomod, sau ronțaitul unui covrigel...
fetele îmi arată mai puţin decât aş fi vrut să dezvălui. simt că preţ de 3 minute cât e posibil să fi staţionat trenul m-am înroşit toată şi m-au luat transpiraţiile, gândindu-mă că poate numerele 21 şi 23 se întreabă ce manevrez eu la un laptop unde evident nu are legătură la internet. numerele 24 şi 26 cu siguranţă nu au întrebări de genul, stând pe locușoarele lor comod, cu fundurile lor greoaie de la prea multă mâncare nesănătoasă îndopată în ele, ei stau şi privesc pe geam la peisajele mai mult sau mai puţin pitoreşti care defilează în geamurile pline de pete şi urme transparente.

eu vreau să fiu fericită. ceilalţi oameni ce vor? ce caută? de ce se întâmplă ca un om după ce îşi îndeplineşte scopul, după ce găseşte fericirea, devine din nou nefericit, şi începe să caute ale lucruri în alte părţi? cum aş putea eu evita o asemenea situaţie? sunt multe întrebări care-mi sparg ciclul firesc al viselor mele fanteziste. 21 mi-a salvat viaţa când a deschis uşa, care îi era la îndemână. 23 citeşte travesti a lui cărtărescu.

am obosit de la universul încâlcit a lui Heffrey EUgenides creat în middlesex. mă doare spatele aşa că îmi voi continuă călătoria fără notebookul în faţă, mă voi plimba puţin pe culoar unde este aer şi îţi poţi destinde muşchii şi tendoanele membrelor inferioare.







care fericire?

multumesc, codin


dacă vedem doar ce percep ochii multumită jocurilor de reflecții în lumină, nu vedem mare lucru...