22 iunie 2010

all for nothing







când a fost ultima dată cu sinceritate?
când stăteaţi noaptea amândoi întinşi în pat uneori fără să vă vorbiţi dar nu fără să comunicaţi. întinşi uneori şi vorbind încât adormeaţi şi nu mai ştiaţi ce ziceţi, căci deja visaţi şi vă împărtăşeaţi din vise fără să vă daţi seama. Să te ia sincer de mână şi să nu trebuiască vreo explicaţie a gestului. să simţi o îmbrăţişare caldă care să nu fi fost provocată de vreun eveniment exterior. să te sărute cald pe obraz şi să simţi că îţi iau foc până şi urechiile de emoţie.
vai, dar mai este acuma sinceritate în gesturi şi în fapte? ne pierdem în lucruri abstracte, ne risipim energiile în lucruri infirme, şi ne stresăm, ne frustrăm, apoi ne mirăm că nimic nu funcţionează cum vrem. luptăm pentru viaţă, asta este scuza noastră. dar de fapt luptăm pentru lucruri materiale.
m-am săturat să depind de societate. de ce să mi se spună cum să trăiesc. să fac o facultate să mă căsătoresc şi să fac copiii, să îmi rezolv un loc de muncă bun. asta e important? da. să urmăresc clişee e important. pentru cine? eu ştiu că nu mă vor face fericit toate aceste lucruri. eu ştiu că am în mine tot ce mă poate împlini. şi când zice cineva "lighten up" ar trebui să îl auzim, nu să ne prefacem că vorbeşte baliverne.

Mi-e tare dor de lucrurile sincere şi pure. lucruri pe care încă le ştiam în adolescenţă. dar adulţii au un mod interesant de a ne suprima dorinţele şi visele cele mai pure. ca să devenim cineva. Noi suntem cu toţii cineva, de când ne naştem, iar identitatea pe care ne-o formăm nu trebuie să aibă de-a face cu bani din portofel sau maşinile din garaj. căci lucrurile acestea nu le iei cu tine în mormânt.
cu toţii murim. dar lumea tinde să uite. şi atunci când uită, nu te mai ia nimeni de mână, căci toţi sunt egoişti în lupta asta pentru "supravieţuire". de atâtea ori am auzit de scuza aceasta patetică (legea junglei, my ass). murim cu toţii singuri şi săraci. cum ne naştem, goi şi speriaţi, aşa plecăm înapoi.

şi atunci cum îmi ceri să nu iubesc? când doar atâta am de luat cu mine după ce mor...


"the best things in life aren't things"

8 iunie 2010

un celibatar fericit.

Am descoperit că dacă nu îţi pune nimeni piedică, nu te împiedici.

Văd în jurul meu oameni care se tem. Se tem sa fie singuri. Iar teama lor este atâta de mare încât le întunecă mintea si le bruiază gândirea. Fac lucruri iraţionale şi spun că dragostea îi împinge la aceste nebunii. Aiurea. Este frica aceea care îi conduce la acte anormale.
Şi se sufocă unii pe alţii, se calcă în picioare, se trag în jos în loc să se ajute să ajungă mai sus. Inevitabil se mulţumesc cu puţin. Şi pentru ce? doar să nu fie singuri.

Clar că avem nevoie de oameni în jurul nostru. Suntem fără îndoială fiinţe sociabile, altfel nu dezvoltam limbajul şi scrisul. Există însă o concepţie eronată care mă intrigă. Şi anume cea conform căreia dacă eşti singur eşti trist. Dar eu cred ca la fel de trist poţi să fi şi dacă eşti cu cineva. E sănătos să ai perioade de singurătate. Cunosc oameni care zboară din relaţie în relaţie şi în scurtul timp dintre relaţii se simt atâta de peirduţi ca şi cum s-ar afla singuri într-o pădure întunecoasă.

Am avut scurte discuţii despre personajul principal din filmul de scurt metraj Sputnik al dragei mele prietene Cristina. s-au exprimat păreri cum că acesta ar fi trist şi deprimat din cauza singurătăţii. Eu însă cred că asta îl definea, numindu-se singur "călător".
Sunt convinsă că prin alţii ajungi să te cunoşti, m-a învăţat asta experienţa dar şi cursul de antropologie pe care l-am frecventat. Dar sa fim oneşti, dacă nu iei o pauză în care să reflectezi asupra lucrurilor acumulate, la ce îţi foloseşte? dacă nu stai singur să analizezi puţin totul... Adica da, putem să trecem prin viaţă cum ne trece vântul prin păr. putem să fim ignoranţi şi fericiţi. dar putem la fel de bine sa fim conştienţi şi să ştim de ce suntem fericiţi, ce ne face fericiţi.
Când şi unde îţi dai seama într-o relaţie că aţi ajuns la blocaj? şi dacă îţi dai seama, ai curajul să schimbi ceva?

Normal că visez şi eu că există relaţii perfecte, unde se acceptă reciproc, şi se motivează reciproc evoluând încontinuu... doar că, încă nu am văzut asta.
Am văzut în schimb oameni excepţionali dar care nu puteau străluci la intensitatea la care ar fi putut, fiindcă soţia/iubita/logodnica îi umbreşte existenţa, într-un fel sau altul.
Vroiam să spun că oamenii ar trebui să fie mai puţin laşi şi mai mult încrezători în forţele lor proprii. Mă întristează să văd mereu cupluri eşuate dar care nu se despart din diverse motive nefondate.
Şi mi-aş dori să înceteze lumea să ne întrebe cât încă suntem atâta de tineri când ne vom căsători. Avem nevoie să interacţionăm, să ne facem prieteni, dar nu avem nevoie sa ne sufocăm.